Prezentare Despre autoare Recenzii O picatura de sange Comandă

„Ciocolată amăruie”

Voichiţa Pălăcean-Vereş

Ion Popescu-Brădiceni: CRISTALIZAREA HAZARDULUI
Evadarea din Scriitopia

1. Voichiţa Pălăcean‑Vereş scrie proză aşezat, clasic, după cel mai solid tipic ardelenesc. Se lasă învăluită în depănarea povestirii, ca melcul în cochilie. Îşi scoate din când în când corniţele – sau întregul corp – afară ca să‑şi menţină contactul cu imaginile realului pe care‑l reconstituie cuminte, gospodăreşte, cu grijă la surprinderea exactă a detaliilor. Nicolae Manolescu i‑ar spune că scrie doric, Gabriela Duda că se exprimă mimetic, Gheorghe Crăciun că îşi urzeşte textul tranzitiv.

În cazul acestei romanciere, desprinsă din „şcoala” uria­şilor Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu, Breban, Buzura, criticul nu tre­buie să‑şi complice exerciţiul de interpretare şi evaluare. El simte „din prima” că autoarea îşi transcrie (s.m., I.P.-B.) ficţiunile sale despre sine însăşi. Scriind, eul ei dobândeşte conţinut de subiect şi atinge un alt subiect – cum ar decide Mihaela Ursa – „la fel de proteic şi de holografic”.

Romanul Voichiţei Pălăcean‑Vereş este pânza ei de păianjen, vibrotextul ei autoficţional. Evadând din Scriitopia, ea îndrăzneşte să configureze o Eu‑topie, un topos al eului, virat înspre o „refuncţionalizare a subiectului şi, implicit, a subiectului auctorial ca fantasmă critică” (vezi Mihaela Ursa, Scriitopia, editura Dacia, Cluj‑Napoca, 2005, p.7). Izbuteşte acest lucru, datorită memoriei sale lingvistice, bibliotecii interioare şi statutului privilegiat al imperativului numit comunicabilitate.

2. Canavaua pe care sunt brodate vieţile personajelor, evenimentele politice şi sociale în care se văd implicate, emană o mizerie morală incredibilă, posibilă numai haosului de după nenorocita de lovitură de stat din Decembrie 1989, căruia unii i‑au zis, falsificând adevărul istoric, revoluţie. Prin urmare mediile în care se învârte Irina Peter o determină pe eroină să analizeze cu ochi critic „tânăra democraţie”, pornind chiar de la nişte nemuritoare replici puse în gura lui Farfuridi de genialul I.L.Caragiale. Idealismul Irinei Peter se subţiază pe măsură ce „integrarea” ei în colectivitate se petrece. Aflăm apoi că, în timpul liber, compune poezii, redactează mici bucăţi de proză şi va sfârşi prin a se angaja ca redactor la editura lui Bădică. Soţul ei, Andrei, o îndeamnă să debuteze revuistic şi editorial. Confruntată sever cu mentalităţi ciudate, cu prejudecăţi ruginite, debutanta scriitoare îşi sugrumă, autoflagelându‑se, orice iluzie. De altfel, unul după altul „romanticele” ei visuri se zdrobesc de zidul nemilos al nepăsării, ignoranţei, egoismului, mârlăniei, inculturii, analfabetismului, comportamentului gregar, golănesc etc. Evocând nostalgică boema de la „Arizona” clujeană, la care eu însumi m‑am adăpat o vreme (publicând chiar şi un grupaj liric în „Napoca Universitară”), sunt fericit s‑o înregistrez pe romancieră trecându‑i în revistă pe „criticii” de acolo: Ioan-Viorel Bădică, Ion Cristofor, Horia Muntenuş, Dan Marius Drăgan ş.a. Şi zâmbesc complice, sesizându‑i, în subsidiar, „drăcuşorul” parodierii / demascării limbajului de lemn, fie el pedagogic, fie el aparţinând criticii literare oficiale... neomoderniste. Confesiunile Voichiţei Pălăcean-Vereş sunt sincere: limbajul Irinei Peter şi al soţului ei Andrei, pe sfert ungur, devine încet‑încet metapoetic. Fiinţa de hârtie care ni se arată în persoana Irinei se cunoaşte pe sine, defineşte coerent şi în posesia elementelor de teorie literară universul romanesc, care nu este restrictiv compensatoriu, ci produsul unui eu creator al unei lumi noi, ce‑i drept încă haosmice.

3. Aplicând lecţia mai bătrânului ei maestru Nicolae Breban din „Voinţa de putere”, prozatoarea din „Ciocolată amăruie” (editura Limes, Cluj‑Napoca, 2007, 358 pag.) îşi extinde şi mizanabimizează romanul, transformându‑l în frescă, introspecţie psihologică, satiră, analiză sociologică, devoalare a mecanismelor murdare ale politicii, acuzaţie, revoltată, a dezumanizantei sete de putere, a sistemului generator de monştri, a regimului încă tributar „comunismului cu faţă umană” şi, ce‑i mai grav, generator de disensiuni între unguri şi români, în Transilvania, ori chiar de ură rasială. O primă certitudine ni se oferă cu promptitudine: romanciera nu se lasă înşelată de aparenţe. O a doua: este o familistă admirabilă. Irina ei îl educă pe micuţul Bebe cu o răbdare emoţionantă şi cu o dragoste inepuizabilă. O a treia: stăpâneşte bine, sigur, arta dialogului. Manevrează subtil tehnicile naraţiunii. Funcţiile acesteia decurg una dintr‑alta sub imperiul necesităţii logice şi artistice. Prozatoarea îşi permite o serie bogată de fantezii când este vorba să varieze „atributele” personajelor fie ele de prim plan, de plan secund sau strict episodice. Chiar dacă eroina / eroul triumfă întotdeauna, chiar dacă auditoriul ştie dinainte acest lucru şi îl cere, această victorie nu prezintă interes dramatic decât în măsura în care şansele unui eşec, intrând în concurenţă cu finalizarea puternică a povestirii, reuşesc să îl ţină încordat până la sfârşitul luptei. „Lupta va prezenta alternări de izbânzi şi înfrângeri, – avertizează Claude Bremond (Logica povestirii – editura Univers, Bucureşti, 1981, p.39), trezind rând pe rând teama de succesul răufăcătorului şi speranţa în victoria eroului”. În numele eroinei sale, Voichiţa Pălăcean-Vereş elaborează un discurs al recuperării memoriei. Relevanţa teoretică a acestei concluzii este aceea că timpul şi istoria se întorc în discurs. Depistez în „Ciocolată amăruie” două modalităţi de creaţie a lumii: la primul nivel, ni se propune o ficţiune cu referent în lumea posibilă a autorului, iar la al doilea autoarea se asigură de „realitatea” unei lumi pe care o descrie ca dată, referenţială.

4. Dumnezeu, „Europa Liberă”, Biblia, biserica, rugăciunea, „Epoca de aur”, Partidul Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, obscurantism, „drumul spre mâine”, „asigurarea fericirii neamului” etc., iată tot atâtea cuvinte şi sintagme culese din romanul „Ciocolată amăruie”. Ţintă a Micului Oraş, Irina Peter este bârfită, transparenţa ei este judecată fariseic de sever, „sala profesorală” ar desfiinţa‑o... de‑ar putea; nefăcând parte din elită. Elita purta blazon, veneticii şi neamurile proaste – etichetă / pecete / emblemă. Ticăloşia acestei aşa‑zise elite o înspăimântă. Cinismul ei o cutremură. Morală şi corectă, Irina Peter pare de la un moment dat un Don Quijote de la Mancha feminin. Adevăratul scop al vieţii ei nu este atât faima în sine, cât binefacerea pe care ar putea‑o aduce faptele sale. Figura Irinei este construită dintr‑o sumă de valori morale, eroina arătând tot timpul generozitate, curaj, renunţare, puritate sufletească, dezinteres, pornire spre acţiune, stoicism, şi, în general, idealul de a se realiza pe sine, în bine, în frumos şi adevăr.

Cum se autocaracterizează ea însăşi, are impresia că este eroina unui roman science‑ficţion ce descoperă că „este singura supravieţuitoare a unei lumi atinse de apocalipsă. Cutreierând pământul în căutarea altor suflete salvate de la catastrofă, în cele din urmă accepta gândul că unicul univers de explorat era tocmai lumea ei interioară”.

Accept exerciţiul de autocunoaştere al Irinei Peter, dar plusez hermeneutico‑teoretic: romanul Voichiţei Pălăcean‑Vereş reînvie o tradiţie onorabilă în Europa; verbalizându‑se, povestirea respectă cu maximă stricteţe / acurateţe noţiunea de funcţie înţeleasă drept acţiune a unui personaj, definită din punct de vedere al semnificaţiei sale pentru desfăşurarea acţiunii. De asemenea menţinută este secvenţa, cititorul fiind invitat dintr‑o secvenţă într‑alta într‑un univers halucinant. Acelaşi cititor este totodată atras într‑o hermeneutică a îndoielii: cine apare în scenă? Eul auctorial şi / sau eul biografic? În cazul de faţă, cele două euri se suprapun, fuzionează; bănuiesc că autoarea accentuează simultan funcţia imaginaţiei şi pe cea a visării, conjugând facultatea imaginativă, combinatorică cu cea pur inventivă, creativă. Autoarea care revine în test este tocmai „autorul biografic” sau mai exact autorul care îşi reface legăturile pierdute cu opera tocmai prin revalorizarea biograficului. Şi totuşi de pe această pistă biografică are loc decolarea celuilalt eu: cel auctorial, care ficţionalizează prudent, recurgând cum ar preciza Eugen Negrici la prelucrarea fără atribuire de sens / sau cu atribuire minimă.

Cărţile prietenilor noştri 3470

Ciocolată amăruie

Profesoara de limba română şi editoarea VOICHIŢA VEREŞ debutează în literatură cu romanul “Ciocolată amăruie”, unde brodează pe canavaua unor fapte la început de carieră didactică, cu elemente ce reprezintă ecoul fascinant al vieţii şi fanteziei creatoare.

Având în viziunea ei o lume realistă complicată a şcolii, redă amintirea unor fapte obiective, prin optica unor coordonate proprii.

În esenţă Voichiţa comunică pe un plan cu istoria, iar pe celălalt cu viaţa de zi cu zi dintr-o şcoală din provincie, care prin însăşi natura lor oferă o imagine a formelor sociale a vieţii reale a satului prin filtrul unei mentalităţi ontologice care implică în fond prelucrarea activă a realităţii.

Fără a transmite ştiri din valoarea incontestabilă sau absolută Voichiţa redă opera timpului unui dascăl debutant, cu imagini spontane din propria memorie, oferind cititorilor mărturii din vremi mai îndepărtate dintr-un unghi inedit.

Romanul redă fapte ce izbesc fantezia unui dascăl sub legile aceluiaşi unic proces de însuşire artistică a realităţii ce amplifică şi înfloreşte viaţa ca un văl de lumină ce proiectează pe un plan practic, stabilind corelaţii  insolite cu viaţa.

Voichiţa prin eroul său principal, Irina, demonstrează că nimic nu este inexplicabil. Totul are sau ar trebui să aibă o cauză, ce dă omului noi puteri, îl îndeamnă, îl asistă, îl consiliază pe măsura inimii lui.

Fiecare nume din acest roman, fiecare întâmplare din munca cu liceenii îşi află o explicaţie, dând  realităţii un nou suport ontologic.

De aici frumuseţea romanului, diferită de basm, tocmai prin faptul că autoarea nu inventează decât parţial şi acoperă un plan cert al existenţei ce o transfigurează artistic prin semnificaţia ascunsă a faptelor, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa.

Cartea de faţă are un dublu interes– pedagogic şi literar, în care povestirile comunică un adevăr şi pot stimula dezvoltarea literaturii cu tematică şcolară– o părticică componentă a culturii.

Cu aceste gânduri autoarea zăboveşte, care chiar dacă n-au meritul de a fi inedite au pe acela de a fi o îngrijită selecţie de flori neveştejite.

“Ciocolată amăruie” este o carte cu o dulceaţă şi un parfum autentic, iar creatorul ei dispune de mijloace artistice, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa, stări ce colorează adevărul, acordând educaţiei un sens moral, justificându-i valoarea estetică.

Farmecul cărţii stă în savoarea, în ingeniozitatea unui profesor debutant care crede cu o sfântă naivitate în scara valorilor pedagogice, cu un spor de cunoaştere a dinamicii interioare a fiecărui elev, prin proiecţia unui ideal, prin ilustrarea talentului fiecăruia ca zestre artistică nativă.

Voichiţa, prin arta naraţiunii, a descripţiei şi portretizării şi în general prin arta cuvântului reprezintă concepţia ei de viaţă, o contribuţie– deloc neglijabilă la definirea spiritualităţii unui licean.

Relaţia profesor- elev capătă noi valenţe. Optica se modifică. Imaginea Irinei cunoaşte o evoluţie ilustrativă. Ne apare portretul ei ca în prima redactare. Ea e aceeaşi ca şi acum trei ani cu bustul puternic, atentă la ferestrele sufletului, prin remanieri şi eliminări succesive, înălţând la o nouă scară romanul, regretând după anii începutului şi parcă ar vrea să strige din fundul plămânilor: “Îmi vreau viaţa înapoi şi o ciocolată amăruie ca să mă împiedice să plâng de tristeţe şi de bucurie”.

Ioan MITITEAN

 

Un „debut“ care promite

Voichiţa Pălăcean-Vereş, Ciocolată amăruie, roman, Ed. Limes, 2007

În comentariile sale critice din „România literară“ (nr. 34 din 31 august 2007) privind „Starea prozei“, Ion Simuţ afirmă cu acea perspicacitate care-l caracterizează că „un tânăr scriitor cu primul roman promite, cu al doilea confirmă şi la al treilea surprinde (redebutează) sau se manierează“.

Recent am citit romanul debutantei Voichiţa Pălăcean-Vereş. O ştiam ca studentă filoloagă şi apoi am reîntâlnit-o la Editura Napoca Star. Ca şcolăriţă cocheta cu poezia, iar în calitate de profesoară îi vedeam numele pe coperta unor cărţi de didactică.

Acum a îndrăznit să scrie un roman de 350 p. inspirat din lumea dascălilor şi a şcolii în general. Perioada reflectată este a primilor ani de după revoluţie. Spaţiul în care se mişcă personajele este Clujul şi unele localităţi din judeţ, cu predilecţie oraşul de sub Muntele Vlădeasa, unde eroina face naveta.

Cum nu am citit de multă vreme naraţiuni adevărate despre profesorii şi elevii şcolilor de astăzi, m-am apropiat cu multă curiozitate, dar şi cu o anumită teamă de „Ciocolata amăruie“. Păstram în memorie ceva din romanul „Apostol“ al lui Cezar Petrescu, unde făcusem cunoştinţă cu tipul învăţătorului idealist, apoi ceva din „Cireşarii“ lui Constantin Chiriţă, acel roman de aventuri atât de citit în anii dinaintea revoluţiei din 1989 de către elevii de gimnaziu.

Însă romanul Voichiţei Pălăcean-Vereş nu se aseamănă sub nici un aspect cu scrierile amintite. În bună parte este un roman modern, autobiografic, o radiografie a societăţii româneşti în general şi a mentalităţilor diversificate a dăscălimii ardelene. Apreciez din capul locului sinceritatea autoarei faţă de sine însăşi, pentru că şi-a ales drept mediu al reflectării ficţionale un univers cunoscut deopotrivă în practicarea unei profesiuni şi în cuprinderea unor psihologii pe care le-a intuit in concreto.

Modernitatea romanului constă în scriitura propriu-zisă, adică naraţiunea nu decurge liniar, ci cu retrospective şi intercalări în albia prezentă a succesiunii evenimentelor. Modalităţile relatării ficţionale sunt monologul interior, dialogul spontan, ironia şi umorul, prin care dascălii şi profesoarele îşi dezvăluie personalitatea. Lumea şcolară de după revoluţie reflectată în roman este una aflată în schimbare, fără să ştie totdeauna spre ce ideal se îndreptă. În vocabularul şi modul de gândire al dascălilor vârstnici se mai păstrează „rămăşiţe“ ale regimului comunist. În schimb, cei tineri vor să impună o schimbare în relaţiile cu elevii, cu părinţii acestora şi chiar în raporturile dintre ei înşişi.

Din rândul acestora, se detaşează profesoara de română Irina Peter, proaspătă absolventă a Filologiei clujene, navetistă din centul universitar spre orăşelul de sub munte, unde nimereşte într-un colectiv eterogen şi „misterios“ prin felul cum îşi urmăreşte fiecare obiectivele. Cele materiale (meditaţii, cadouri etc.) sunt preponderente de multe ori în comparaţie cu cele educative.

Inteligentă şi precaută, dar şi destul de timidă, Irina îşi priveşte, la început, colegii de la distanţă, pentru a-şi da seama de caracterul fiecăruia şi pentru a-şi putea găsi un loc între aceştia potrivit personalităţii şi ambiţiilor ei. Nu îi este uşor, însă, treptat, autoarea o înzestrează cu anumite calităţi care o disting de ceilalţi.

Ca profesoară începătoare, Irina doreşte şi reuşeşte în bună parte să fie principială şi corectă în relaţiile cu colegii şi cu elevii, fără concesii şi compromisuri. E categorică în judecată şi nu menajează pe nimeni dacă are dreptate. Fiind bine pregătită la limba şi literatura română, le ţine piept directorului şcolii, Toader, şi inspectorului şcolar, obişnuiţi, datorită funcţiei lor, să aibă dreptate în tot ce spun. De aceea, nu acceptă să fie păcălită de unii colegi care vor să-i impună schimbarea unor note ale elevilor, pentru a-i ridica pe unii la treapta de premianţi şi a-i salva pe alţii de la corijenţă. Nu se lasă convinsă de judecata pătimaşă a multor colegi români care-i condamnă mereu pe maghiari, fie udemerişti sau nu. Le repetă adevărul că ea e româncă, dar socrul ei este maghiar, însă acesta are bunul simţ să le spună celor de altă naţionalitate că şi „el e român, pentru că pâine românească mănâncă “.

Din punct de vedere moral, Irina Peter îşi păstrează aceeaşi verticalitate. E atentă cu elevii şi cu părinţii acestora, ştiind să se adapteze prin vocabular şi judecăţi simple în sfaturile pe care le dă. Nu se sperie şi nu aderă la atitudinea înverşunată a colegilor care cereau exmatricularea elevei liceiste pentru că a rămas gravidă! În calitatea ei de dirigintă, profesoara de română are tactul necesar să se apropie sufleteşte de aceasta, pentru a afla adevărul şi a o consilia, fără să o împingă în prăpastie.

Pe de altă parte, în familie, îşi găseşte de fiecare dată rostul. Relaţiile cu soţul Andrei sunt cele normale, fără tensiuni şi suspiciuni. De copilul lor se apropie cu acea căldură a mamei care ştie spontan trebuinţele pruncului, povestindu-i un basm pe care numai o profesoară de română era în stare să-l compună pe loc.

Diverse şi uneori pline de haz sunt relaţiile cu vecinii din bloc. Prozatoarea ştie să-i antreneze pe aceştia în mici ciondăneli (cearta pentru „parcarea“ din faţa blocului) sau în cooperarea veselă la unele evenimente tradiţionale: Crăciunul, tăiatul porcului ş.a.). Sigur, vecinele sunt de felurite profesiuni şi înclinate spre obiceiuri şi apucături de tot soiul. Sarea şi piperul colportării ştirilor, cu acea poftă neostoită de a trăncăni şi bârfi pe oricine şi oriunde o are personajul feminin cu un nume aşa de bine ales, încât ne aminteşte de personajele snoavelor noastre : „Cea-Care-Ştie-Tot-Şi-Ceva-În-Plus“. Ea simbolizează ceea ce Slavici numea „Gura satului“. Aci e potrivit apelativul de „Gura cartierului“ !

Sigur, viaţa dascălilor nu se compune numai din lecţii, şedinţe, corectări de caiete, examene, ci şi din acele „pauze mari“, unde profesorii îşi dau drum liber cugetului, glumelor şi împărtăşirii unor convingeri omeneşti  sau caracteriale. Ca în orice şcoală, şi în liceul orăşelului de sub munte există microcolective încropite după afinităţi şi simpatii fireşti : „gaşca“ dascălilor care fixează orarul, grupul „gâsculiţelor“ a căror conversaţie se limitează la modă. Apoi grupul distinct al navetistelor, care se revoltă pamfletar pe motiv că nu au prins o catedră în centrul universitar. Cu toatele sunt nişte personaje „vorbitoare“, care simt nevoia să-şi descarce „oful“ auzindu-se în compania colegelor care trăiesc aceeaşi suferinţă. Dialogul acoperă adeseori pagini întregi din roman, dovedind că personalul didactic meditează puţin şi vorbeşte mult şi cu orice prilej. Aşadar autoarea a prins o meteahnă a categoriei profesionale din care a făcut chiar dânsa parte.

Singura care are puterea să tacă şi să reflecteze la profesia aleasă şi la viaţa pe care o duce este Irina Peter. Ea compară de multe ori (pe plan mental) maniera de predare a fostelor ei profesoare de la Cluj cu ceea ce constată în discursul didactic practicat de ea şi de colegele din şcoală. Are momente de aprofundare a ideilor, de a conversa socratic şi formalist, ajungând la concluzia tăcută că „dăscălia“ desfăşurată la clasele liceului respectiv nu o mulţumeşte, nu-i satisface pasiunea pentru literată, pe care o avea de când era elevă. De aceea se gândeşte, îşi strânge argumente să-şi motiveze sieşi şi celor din familie şi din şcoală că e mai bine pentru idealul ei să părăsească învăţământul pentru a se dedica scrisului.

Ilustrativă pentru puterea şi plăcerea acestui personaj de a se autoanaliza pentru a-şi ghici identitatea este confesiunea ei (faţă de colega Dora) cu privire la ipostazele eului propriu. Totul se învârte în jurul gustului pe care ţi-l lasă „ciocolata amăruie“, care produce o sumedenie de senzaţii contradictorii prin gustul dulce-amărui pe care ţi-l lasă. „Exact aşa este şi viaţa : trăieşti năzuind la împlinirea unui singur vis ori a unui milion de vise“, având drept recompensă „clipa aceea unică de fericire“, asemănată cu „vâlvătaia unei căpiţe incendiate de fân“ şi care „îţi lasă senzaţia că nu a fost chiar ce doreai“, dar te motivează să perseverezi „în urmărirea următorului vis“ (p. 258-259).

Extaziată de aceste aprecieri, Irina Peter este considerată de colega sa deopotrivă „o femeie ciudată, un copil şi un filosof“. Răspunsul eroinei care susţine coloana vertebrală a acestui roman este revelatoriu pentru o fiinţă care nu poate fi încadrată într-un singur tip uman, pentru că individul este în acelaşi timp aşa cum îl văd ceilalţi, cum se vede pe sine şi cum îl percep alţii. Conform acestor judecăţi, ea însăşi se imaginează a fi „un copil, o cochetă ce flirtează cu bărbaţii, un om profund, dar şi o aiurită pusă şotii“. Oare nu din combinarea acestor ipostaze rezultă farmecul fermitatea Irinei Peter, ea amintindu-ne de Otilia lui G. Călinescu.

„Ciocolata amăruie“ este romanul de debut al Voichiţei Pălăcean-Vereş, este unul care „promite“, aşteptăm „confirmarea“, sfătuind-o să repete des dictonul latin „Non multa, sed multum!“.

prof.univ.dr.Vistian Goia

 

Un nou prozator transilvan: Voichiţa Pălăcean-Vereş

După Revoluţia din Decembrie 1989, un debut cu roman, nu cu schiţe şi povestiri sau nuvele, s-a dovedit a fi o floare cu totul rară. Voichiţa Pălăcean-Vereş, profesoară de limba română (filolog ca formaţie, dar şi cu studii de sociologie-jurnalistică), astăzi redactor-şef al cunoscutei Edituri „Napoca Star“, a debutat, la „Limes“ (Cluj-Napoca), cu un roman dens şi stufos, de aproape 400 de pagini, intitulat, cu o superbie feminină Ciocolată amăruie.

Unghiurile de introspecţie ale autoarei şi concepţiile sale estetice relevă un crud realism privind istoria postrevoluţionară, cu personaje  la zi: oameni „cărora li se impusese înainte să fie turnători, umili, căci „ochiul omniprezent al Partidului observa“ orice ezitare, orice greşeală; iar braţul cel lung (al „revoluţiei“ proletare, n.n.) putea să-i măture; aceiaşi oameni au rămas,  şi după ’89, la fel de temători, însă grosieri, agresivi, imorali, făţarnici (prozatoarea vorbeşte şi o de o „făţărnicie  interetnică“); iar, paradoxal, tot ceea ce a fost dat la o parte, ca aparţinând vechiului regim, e înlocuit, astăzi, cu  altceva, minciuna şi mizeria tranziţiei; poleirea promisiunilor, „de parcă tânăra democraţie, crescând în răsadniţa iluziilor românilor, spre a supravieţui, trebuie să iasă bine la inventar“. O tranziţie aşadar „coafată“ şi  coruptă împinge destinele oamenilor în „derizoriu, „facultativ“ şi „relativ“.

Romanul  Ciocolată amăruie surprinde realităţi esenţiale, de la revolta din martie 1990 de la Târgu Mureş, la mineriade şi pauperizarea succesivă datorată diverselor guvernări, până azi. chestiunile ardeleneşti sunt remarcabil surprinse: profesorii români şi elevii lor de la Liceul „Sámuel Brassay“ sunt daţi afară din şcoală, în încercarea unei minorităţi de a înlocui, prin  agresiune, majoritatea comunităţii (cum s-a întâmplat, după Revoluţie, şi la Universitatea „Babeş-Bolyai“); interdicţiile date de mame copiilor unguri de a se juca şi de a vorbi cu copiii românilor; expulzările unor cetăţeni români, din Harghita şi Covasna – toate acestea reprezintă un dramatic tablou al tranziţiei politice, reprezentare aspră a unei scriitoare îndrăzneţe, lucide cum este Voichiţa Pălăcean-Vereş. În ciuda „cutumelor“, a istoriilor  diferite, a credinţelor şi  convingerilor politice diferite, autoarea găseşte „jos, în popor“,  toleranţa, echilibrul, înţelepciunea, spiritul de întrajutoare – trăsături umane care lipsesc aproape cu totul în colectivul de profesori al liceului din Huedin (în carte, „Oraşul Mic“ sau „Orăşelul“) unde protagonista, Irina Peter, îşi desfăşoară activitatea profesională. Există un cumpăt, o prudenţă (şi) la oamenii „cu carte“ (intelectualii), riscând, totuşi, aceştia, după 21 mai 1990, să se supună, la vot, „ oarbei majorităţi“ şi să ajungă, din punct de vedere financiar, „la periferia societăţii“. În acest punct, autoarea recurge la un artificiu în ceea ce priveşte realitatea istorică a primelor alegeri democratice, desfăşurate, de fapt, în 20 mai, în „Duminica Orbului“, plasându-le în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. În roman apare o disecare, plină de îndrăzneală, a  monolitului comunist, aşa cum rar ne-a fost dat să vedem în literatura tânără de azi: oameni săraci şi simpli refugiindu-se în secte religioase; elevi părăsind şcoala pentru a munci; studenţi aşteptând o „altă deschidere“ şi profesori făcând pariuri asupra puciului de la Moscova  şi asupra  destinului lui Gorbaciov – toate acestea reprezintă admirabile, dense pagini ale realităţii de după 1989.

Foştii „oportunişti“, „nomenclaturişti“ – „ dulăii din ograda lui Nicolae Ceauşescu, prinzând de urechi noi ocazii“, trec  „cu toată mizeria fetidă a societăţii socialiste“, cu toţii, în tabăra noului conducător (neocomunist!); furi şi profitori ai noii Revoluţii a Tineretului, ei induc în popor „o nouă teamă“, concretizată într-o nouă clasă socială: aceea în care defilează „restanţierii“ şi  „reconvertiţii profesional“, „activiştii politici reciclaţi“ etc. De la „sportul preferat, statul în picioare la cozi“ pe timpul lui Ceauşescu, românii trec, după Revoluţie, la statutul  sărăciei celei mai lucii, căci muncitorii, locuitori în case noi, socialiste, aproape goale, nu-şi permit să plătească creşa ori grădiniţa pentru copilaşii pe care îi încuie singuri în casă cu mult înainte de a învăţa să vorbească.

Vorbind de Ciocolată amăruie vorbim prin urmare de un roman cu o tentă profund  socială, în care analiza înaintează într-un ritm constant în naraţiune, care are un  flux intens al urmăririi şi reprezentării meandrelor memoriei  şi ale  Istoriei. Personajul principal feminin (evident alter-ego  ale autoarei), Irina,  îşi reaminteşte anii copilăriei, ai studenţiei, tinereţea – consumate în  regimul comunist. Ea face elogiul intelectualilor, al profesorilor săi, a căror  concepţie  didactică viza stimularea  creativităţii generaţiei în formare, nu  lumea văzută... „pe de rost“. Ea îşi aminteşte şi de lumea  „celebrei cafenele «Arizona»“, unde elevele îi admirau pe scriitorii şi poeţii „tribunişti“, pe  cântăreţi şi actori precum regretatul Călin Nemeş etc., cu care stabileau uneori relaţii de prietenie.  Această  re-memorare, meandrică, însă devenită  selectivă, esenţială, „îndulceşte“ chiar şi lucrurile „amărui“ ale vieţii noastre, transformându-le în  istorie afectivă reprezentată, iată, artistic. Efectul este acela scontat de un Marcel Proust, în romanul său fluviu, „În căutarea timpului pierdut“, în faţa rafinatei prăjituri „Madelaine“ din cea dintâi copilărie, pe care i-o oferea , seară de seară, mama. Prin intermediul bucăţii de ciocolată (sau a fumului de ţigară, în funcţie de împrejurări, n.m.) totul se „împlineşte“, „se contopeşte“, în  mitul luminos şi senin, sau  alienant-indescriptibil, al Vieţii: înălţare şi cădere – „nevăzut Labrirint de foc“, „trecător“  şi  etern, în aceeaşi vreme. Este aceasta o concepţie de o căldură cu totul aparte,  specific feminină, asupra relativităţii şi fragilităţii lucrurilor, credinţei poetice şi  estetice structurate în text. Fiindcă, chiar şi mutarea, dintr-un bloc-monolit, cu apartamente cutii de chibrituri, de pe str. Tapiţerilor  (în realitate, Scorţarilor, n.m.), sugestivă metaforă a vechii societăţi, într-o  casă nouă – rămâne un  esenţial simbol al libertăţii  şi al  independenţei spirituale, pe care fiecare om ar trebui să o aibă sau să şi-o redobândească. A dreptului la  diferenţă, la exprimarea unicităţii, individualităţii – al Oamenilor.

Romanul este o reconstituire lirică a anilor 1990-1992, eroina principală fiind surprinsă în drumul spre maturizare, pe fundalul unei societăţi în schimbare şi ea. Din acest motiv, luciditatea analizei se îmbină cu rememorarea unor episoade dulci din „copilăria cea lipsită de griji“ (Creangă), iar ironia şi autopersiflarea se îmbină cu fragmente de accentuat lirism.

Voichiţa Pălăcean-Vereş a realizat, prin amplul şi densul său volum Ciocolată amăruie, una din cele mai îndrăzneţe reprezentări ale realităţii postrevoluţionare, cartea marcând singurul  debut cu roman al anului de graţie 2007, roman ce reprezintă nu o promisiune, ci o împlinire.

Constantin ZĂRNESCU